Arheologii israelieni au descoperit o secțiune de 300 de metri din vechiul Apeduct Inferior al Ierusalimului, oferind o nouă perspectivă asupra modului în care inginerii, în urmă cu aproximativ 2.000 de ani, asigurau orașului o cantitate adecvată de apă pentru locuitori și pelerine, scrie jta.org.

Autoritatea pentru Antichități din Israel (IAA) a început săpăturile în urmă cu trei luni, în pregătirea construcției planificate a unui nou cartier în Ierusalimul de Est, la periferia orașului. Astfel de „săpături de salvare” sunt adesea efectuate înaintea unor proiecte majore de construcție în Israel, pentru a se asigura că eventualele ruine descoperite la fața locului pot fi cartografiate și protejate, chiar dacă nu sunt excavate în acel moment.

Se crede că acest sistem de inginerie a fost construit în perioada hasmoneană, în secolele al II-lea și I î.e.n., și transporta apa de izvor din regiunea Gush Etzion (Cisiordania), trecând prin „Bazinele lui Solomon” (la sud de Betleem), până la Ierusalim și Muntele Templului. Acesta a rămas în uz intermitent până la începutul secolului al XX-lea.

Deși porțiuni din apeduct au mai fost scoase la lumină în cadrul unor săpături anterioare, aceasta este prima dată când o secțiune atât de mare va deveni accesibilă publicului în mod permanent, a declarat pentru Jewish Telegraphic Authority Benyamin Storchan, arheolog în cadrul IAA și co-director al șantierului arheologic.

Pe baza unor descoperiri anterioare și a unei game largi de cercetări, arheologii bănuiau cu tărie unde se afla secțiunea nou descoperită.

„Am putut colabora cu urbaniștii municipali pentru a ne asigura că configurația noului cartier va fi determinată nu doar de topografia naturală, ci și de vestigiile antice găsite acolo”, a spus Storchan.
Apeductul – a cărui descoperire a fost anunțată public duminică – va fi conservat sub forma unei zone de promenadă sau a unui parc arheologic la intrarea în viitorul cartier, proiect realizat de IAA și de Autoritatea pentru Terenuri din Israel.

Aducerea apei la Ierusalim

Înainte de construirea apeductului, Ierusalimul – oraș situat în interiorul uscatului – depindea de Izvorul Gihon și de colectarea apelor pluviale pentru întreaga sa aprovizionare cu apă, a explicat Storchan. Sub stăpânirea hasmoneană, populația Ierusalimului a crescut, iar necesarul de apă s-a amplificat. Acest lucru era valabil în special în perioadele sărbătorilor iudaice, când pelerinii dublau sau chiar triplau numărul locuitorilor.

Soluția a constat în transportul apei din izvoarele regiunii Gush Etzion, o zonă deluroasă situată la peste 800 de metri deasupra nivelului mării.

Apa din izvoare trebuia canalizată către zone de colectare și apoi direcționată spre „Bazinele lui Solomon”, un vast complex de stocare a apei construit la sud de Betleem. De acolo, două apeducte principale – Apeductul Inferior și Apeductul Superior – transportau apa către Ierusalim, parcurgând o distanță de peste 20 de kilometri.

Apeductul Inferior, care pare să fi fost construit înaintea celui Superior, „este o minune a ingineriei”, a declarat Amit Re’em, arheologul districtului Ierusalim din cadrul IAA (Autoritatea pentru Antichități din Israel), într-un comunicat de presă.

„Chiar și astăzi, cu toată tehnologia noastră modernă, construirea unui astfel de sistem ar necesita o planificare și un efort considerabile. Este uimitor să ne gândim că, acum aproximativ 2.000 de ani, au reușit să aducă apă la Ierusalim în acest mod.”

Traseul său trebuia să urmeze contururile unui relief accidentat, menținând în același timp o pantă ușoară pentru a permite curgerea apei doar prin gravitație, fără a utiliza pompe mecanice. Pe cea mai mare parte a traseului, diferența de nivel a apei era de doar un metru pe kilometru.

„Secțiunea nou descoperită dezvăluie diversele etape din istoria sistemului de alimentare cu apă”, a precizat IAA. „Inițial, apa curgea printr-un canal construit și tencuit. Ulterior, acum aproximativ 500 de ani, în perioada otomană, în interiorul canalului original au fost instalate conducte din ceramică, fața exterioară a zidului apeductului a fost tencuită, iar în tencuiala încă umedă au fost încastrate pietre mici.”

Utilizat timp de aproximativ 2.000 de ani

Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale apeductului a fost longevitatea sa. Se consideră că a fost construit în perioada hasmoneană, fiind ulterior reparat și reutilizat de-a lungul unor epoci succesive, inclusiv în perioadele romană, bizantină, omeiadă, a cruciaților, mamelucă și otomană. Faptul că diverse regate și conducători au decis să repare sistemul de alimentare cu apă, în loc să-l înlocuiască, „este unul dintre cele mai fascinante aspecte”, a spus Storchan referindu-se la această amenajare hidrotehnică.

„În loc să reutilizeze o structură veche pentru un alt scop, conducătorii succesivi au păstrat funcția inițială a apeductului; aici vedem o singură instalație refolosită în mod repetat pentru scopul său original.”

Apeductul a fost utilizat până acum aproximativ un secol, când infrastructura modernă de apă – inclusiv stațiile de pompare electrice – s-a dovedit mai eficientă. Totuși, lunga sa istorie de reparații complică datarea arheologică, a explicat Storchan. Cei care l-au reparat de-a lungul mileniilor au adăugat straturi de tencuială, au refăcut secțiunile prăbușite și au modificat canalul, estompând uneori dovezile construcției originale.

Utilizarea tehnologiei moderne

Cu toate acestea, cele mai recente săpături oferă cercetătorilor ocazia de a reanaliza întrebări mai vechi, beneficiind de progresele înregistrate în metodele științifice de datare.