Există colecții care nu îți plac, dar care te fac să te gândești. Există colecții pe care le consideri urâte, dar despre care poți vorbi ore întregi pentru că măcar există o idee suficient de puternică în spatele lor.

Și apoi există colecții pe care le privești până la final și rămâi cu o singură întrebare:

Ce am văzut, de fapt?

Din păcate, Moschino SS27 intră pentru mine în ultima categorie.

Nu pot spune că este o colecție pe care o urăsc, pentru că ar însemna că mi-a provocat o reacție suficient de puternică. Problema este aproape opusă. Mi s-a părut o succesiune de haine puse pe podium, fără ca ele să construiască împreună o poveste, o direcție sau măcar o imagine suficient de clară despre ceea ce ar trebui să fie noul Moschino.

Și este cu atât mai problematic cu cât acesta este debutul lui Simone Rizzo și Loris Messina la conducerea creativă a casei. Cei doi au venit după plecarea lui Adrian Appiolaza și au spus că nu vor să îl imite pe Franco Moschino, ci să reaprindă spiritul casei și să vorbească unei generații actuale.

Înțeleg intenția.

După colecția aceasta, nu sunt sigură că înțeleg rezultatul.

Moschino poate fi haotic. Dar haosul trebuie să spună ceva

Nu am nicio problemă cu o colecție care pare haotică.

Din contră, dacă există o casă care își permite asta, este Moschino.

Franco Moschino și-a construit universul tocmai prin contradicție, ironie și refuzul bunului-gust convențional. Se juca cu simbolurile luxului, parodia moda și transforma hainele în comentariu. Umorul nu era pus peste colecție după ce aceasta fusese desenată. Era parte din motivul pentru care hainele existau.

Asta este diferența pe care nu o simt în SS27.

Avem culoare. Avem tailoring. Avem pantaloni scurți, franjuri, volume exagerate, imprimeuri, tricouri grafice și câteva piese intenționat absurde. Apare inclusiv o rochie care exagerează posteriorul, un top masculin cu musculatură artificială și o geantă-pisică supradimensionată.

Luate separat, sunt idei.

Puse împreună, pentru mine nu devin neapărat o colecție.

Haosul Moschino trebuie să pară intenționat. Aici, de prea multe ori, mi se pare pur și simplu haos.

Parcă fiecare look vine din altă conversație

Asta este probabil problema mea principală cu SS27.

Mă uit la un look și pare că mergem într-o direcție. Apare următorul și schimbăm conversația. Apoi încă unul introduce altă idee, altă proporție, altă glumă.

Și continui să aștept acel element care să le lege.

Nu trebuie să fie o culoare. Nu trebuie să fie o siluetă repetată obsesiv. Nici măcar nu trebuie să existe o temă literală.

Dar trebuie să existe o atitudine.

La Prada pot să văd zeci de variații și tot înțeleg universul în care mă aflu. La Cavalli recunosc casa înainte să citesc numele. La Missoni, tricotajul, culoarea și feminitatea construiesc imediat identitatea.

Moschino ar trebui să fie una dintre cele mai ușor recognoscibile case dintre toate.

Și totuși, privind această colecție, dacă aș elimina câteva dintre piesele evident ironice, nu sunt convinsă că aș putea spune imediat că privesc Moschino.

Pentru un debut, asta mi se pare o problemă.

„Haine pentru oameni reali” nu este suficient

Conceptul show-ului a fost, de fapt, interesant.

Pe acoperișul unei parcări de la marginea Milanului, modelele au mers în sens opus unui flux format din sute de oameni în propriile haine, unii cu biciclete, câini sau copii. Rizzo a explicat că ideea era și aceea că hainele Moschino aparțin străzii și oamenilor reali.

Foarte bine.

Dar oamenii reali au deja haine.

De la un brand de modă, și mai ales de la Moschino, vreau să înțeleg de ce ar trebui să le dorească pe acestea.

Purtabilitatea nu poate fi singurul concept al unei colecții. Nici faptul că hainele pot exista în viața reală nu mi se pare suficient pentru a construi o nouă identitate creativă.

Mai ales când vorbim despre Moschino.

Pentru că Moschino nu a devenit Moschino fiind cea mai rezonabilă garderobă din Milano.

Unde este gluma?

Există umor în colecție, evident.

Posteriorul exagerat este o glumă. Mușchii falși sunt o glumă. Geanta în formă de pisică este o glumă. Există suficiente momente în care cei doi designeri încearcă să introducă absurdul specific casei.

Dar Moschino nu are nevoie doar de obiecte amuzante.

Are nevoie de inteligența din spatele glumei.

Și aici cred că se pierde ceva.

Franco Moschino putea lua un cod al luxului și să îl întoarcă împotriva industriei care îl produsese. Putea face ceva ridicol și, în același timp, acel lucru să funcționeze ca observație despre modă, consum sau statut.

Dacă scoatem acel strat, riscăm să rămânem doar cu obiecte ciudate.

O geantă-pisică poate fi amuzantă.

Dar o geantă-pisică nu este o direcție creativă.

Un debut ar trebui să mă facă să vreau să văd ce urmează

Poate că de aici vine cea mai mare dezamăgire.

Nu este doar încă o colecție Moschino.

Este prima colecție a unui nou duo creativ.

Asta înseamnă că inevitabil mă uit la ea căutând o declarație: acesta este Moschino-ul nostru.

Nu trebuie să fie perfect. Nu trebuie să aibă deja toate răspunsurile. Uneori cele mai interesante mandate au nevoie de câteva sezoane până când designerul și casa încep să vorbească aceeași limbă.

Dar trebuie să existe ceva care să mă facă să vreau să aflu cum va evolua.

Aici nu l-am găsit încă.

Văd haine.

Văd styling.

Văd câteva glume.

Văd câteva piese comerciale și câteva obiecte construite pentru imagine.

Dar nu văd încă Moschino-ul lui Simone Rizzo și Loris Messina.

Poate că intenția era să nu existe o singură direcție

Aș putea, evident, să interpretez toată această dezordine drept libertate.

Poate că tocmai lipsa unei uniforme este ideea. Poate că într-o perioadă în care algoritmii ne împing constant spre estetici foarte bine definite, Moschino vrea să apere dreptul de a purta orice, de a combina orice și de a nu aparține unei singure categorii.

Show-ul cu oameni reali ar susține această interpretare.

Dar chiar și atunci, o colecție are nevoie de editare.

Libertatea creativă și lipsa de direcție nu sunt același lucru.

Poți să îmi arăți 40 de idei diferite și să construiești o lume extraordinară din ele. Dar trebuie să existe un punct de vedere care să le transforme din 40 de idei în aceeași colecție.

Eu nu l-am simțit aici.

O colecție ca să fie pe calendar

Și poate sună dur, dar exact cu senzația aceasta am rămas după Moschino SS27.

A fost Milan Fashion Week.

Moschino trebuia să prezinte.

Moschino a prezentat.

Dar nu sunt sigură că avea ceva suficient de clar de spus.

Nu există o piesă pe care să o urăsc atât de mult încât să devină fascinantă. Nu există nici una pe care să o iubesc suficient încât să îmi schimbe percepția asupra colecției. Și, mai grav, nu există încă acea idee care să mă facă să spun: acesta este noul Moschino.

Este doar mult.

Multe culori. Multe proporții. Multe haine. Multe mici glume.

Dar Moschino a fost întotdeauna o casă în care „mult” avea un motiv.

Aici, pentru mine, avem deocamdată doar mult.

Poate Simone Rizzo și Loris Messina au nevoie de timp. Este prima lor colecție și mi se pare corect să nu judecăm întregul lor mandat după un singur show.

Dar un debut ar trebui măcar să deschidă o conversație.

Moschino SS27 m-a făcut mai degrabă să aștept ca aceasta să înceapă.