Analiză a publicației El Confidencial, via Rador: Instabilitatea politică se instalează din ce în ce mai mult în tot mai multe state membre, cu efecte asupra tuturor celor 27, iar acestea ar putea urma exemplul Bulgariei sau Italiei.

Săptămâna aceasta, Nicușor Dan, președintele României, și-a încercat norocul cu al treilea candidat la funcția de prim-ministru. Fără succes. De când social-democrații (PSD) și-au unit forțele cu partidul naționalist de extremă dreapta AUR pentru a înlătura guvernul de coaliție centrist condus de Ilie Bolojan, Bucureștiul a fost prins într-o criză politică perpetuă. Nu există perspective ca Dan, fostul primar al capitalei, care s-a afirmat drept candidat liberal consensual la președinție din partea întregului bloc de opoziție împotriva coaliției de extremă dreapta conduse de AUR, să găsească o cale de urmat prea curând. Acest lucru este valabil mai ales având în vedere nemulțumirea aparentă a socialiștilor față de cel mai recent candidat desemnat, europarlamentarul Siegfried Mureșan.

Europa de Est are experiența de a trăi într-un haos politic perpetuu. Bulgaria a trăit o spirală de alegeri repetate. Între 2021 și 2026, bulgarii au mers la urne de opt ori într-o perioadă de instabilitate extremă care a început în 2020 cu proteste masive la Sofia împotriva corupției în stat, pe care demonstranții au legat-o de GERB, partidul conservator al lui Boiko Borisov.

Cazul bulgar are, de asemenea, un capitol final aparent care sporește îngrijorarea pe coridoarele Bruxelles-ului. Sofia are acum, pentru prima dată din 2021, un guvern cu o majoritate largă… dar nu cel aşteptat de mulți când au început protestele împotriva corupției GERB, acum mai bine de cinci ani.

În 2026, Rumen Radev, președintele pro-rus al Bulgariei, care încercase să-și extindă puterile și să se amestece activ în politica națională, a decis să-și lanseze propriul partid, Bulgaria Progresistă, și a obținut o victorie zdrobitoare în alegeri. Bulgaria este stabilă astăzi, dar cu un guvern strâns aliniat cu Moscova. În mod similar, România ar putea ieși în cele din urmă din spirala incontrolabilă a haosului politic prin consolidarea AUR.

Unele dintre caracteristicile acestui haos electoral sunt destul de specifice unor țări precum Bulgaria și România, cum ar fi partidele politice volatile, legate exclusiv de o figură fondatoare sau de un om de afaceri proeminent. Aceste caracteristici duc la o instabilitate considerabilă, cu ascensiuni și decăderi rapide ale partidelor, baze sociale foarte fragile, cazuri de corupție și o listă lungă de alte efecte secundare. Însă realitatea este că instabilitatea politică este departe de a se limita la Sofia și București: ea începe să se răspândească în întreaga Europă.

Mai la nord, în Polonia, guvernul lui Donald Tusk deține majoritatea absolută, dar se confruntă cu opoziția președintelui ultraconservator, Karol Nawrocki, care își folosește dreptul de veto pentru a obstrucționa reformele. Acestea sunt schimbări pe care Coaliția Civică a lui Tusk le promisese pentru a anula măsurile implementate de partidul ultraconservator Lege și Justiție (PiS) în timpul guvernării sale de aproape un deceniu.

Perspectiva unui guvern reformist paralizat și incapabil să-și respecte promisiunile din campanie și a unei tabere ultraconservatoare divizate de lupte interne pentru putere între intransigenții din jurul liderului veteran Jarosław Kaczyński și reformiștii din jurul tehnocratului Mateusz Morawiecki împinge, de asemenea, Polonia pe un tărâm de incertitudine politică. Acest lucru este exploatat de partidele din dreapta partidului Lege și Justiţie (PiS).

Franța se află într-un impas politic cronic de când președintele Emmanuel Macron a convocat alegeri parlamentare anticipate în urma alegerilor europene din 2024, ceea ce a dus la o Adunare Națională practic neguvernabilă. Prim-miniștrii au venit și au plecat de atunci fără a realiza niciun progres semnificativ, iar tabăra Macron pare paralizată de sondajele care prevăd un tur al doilea al alegerilor prezidențiale din 2027 între candidata de extremă dreapta Marine Le Pen și candidatul de extremă stânga Jean-Luc Mélenchon.

În Spania, guvernul minoritar al lui Pedro Sánchez nu a reușit să adopte un nou buget general din 2023 și se luptă să obțină aprobarea vreunui proiect în Congresul Deputaților. În plus, actualul blocaj din Spania este o consecință a instabilității politice care a afectat țara din 2015.

Belgia este un exemplu excelent, cu o structură statală cu adevărat complicată și cu negocieri pentru formarea guvernului care, în unele cazuri, durează ani de zile, deși actualul guvern conservator al lui Bart de Wever rezistă. În Olanda, după fiascoul experienței guvernamentale a partidului de extremă dreapta al lui Geert Wilders, în 2026 s-a format un guvern minoritar condus de liberali pro-europeni.

În Germania, creștin-democrații (CDU) se confruntă cu o criză istorică sub conducerea deja pe larg pusă sub semnul întrebării a cancelarului Friedrich Merz, partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) fiind în fruntea sondajelor. În multe țări, cordonul sanitar împotriva partidelor extremiste duce la coaliții extrem de eterogene, care duc la blocaje sau conflicte în ceea ce privește politici cheie cu o dimensiune europeană.

În Germania, acestea au dus la ceea ce este, de fapt, cunoscut sub numele de „votul german”, când incapacitatea de a ajunge la un acord între mai multe ministere aflate în mâinile diferitelor partide înseamnă că reprezentanții germani din Consiliul UE trebuie să se abțină.

Uniunea Europeană s-a schimbat considerabil în ultimele decenii, devenind, în toate scopurile practice, un club de gestionare a crizelor în care factorul cheie este cine deține puterea politică pentru a lua decizii dificile. Acest lucru a transformat treptat Consiliul European, forumul care reunește șefii de stat și de guvern, în organul central de putere al Uniunii. Atunci când sunt necesare decizii complexe, liderii se întrunesc și își asumă riscuri. Este în general acceptat faptul că, odată ce o decizie a fost luată la nivelul Consiliului European, celelalte organisme ale UE amână și urmează exemplul.

Prin urmare, slăbirea personalităților prezente în sala Consiliului European afectează și dinamica puterii de la Bruxelles. Liderii au mai puțină autoritate, o bază de putere mai mică pentru a lua decizii și a implementa ceea ce se convine la un summit european. Axa franco-germană este un exemplu clar. Europa abia funcționează atunci când Parisul și Berlinul nu sunt de acord. În trecut, acest lucru s-a întâmplat în multe rânduri.

Acum, există și problema unui vid de putere în ambele capitale. Macron și Merz sunt cadavre politice. Unul, după ani petrecuți la Palatul Élysée, nu este capabil să reformeze ceea ce pare ireformabil: Franța. Celălalt, după decenii de înțelegeri secrete în cadrul Uniunii Creștin-Democrate (CDU), a reușit în sfârșit să preia puterea, doar pentru a fi devorat la urne.

Rezultatul este un sentiment tot mai mare de paralizie. În plus, instabilitatea în guvernele cheie se traduce, în majoritatea cazurilor, printr-o încetinire a activității Uniunii Europene. Imprevizibilitatea electorală tot mai mare și reacția publicului la aceasta vor deveni evidente în lunile următoare.

Franța va merge la urne în primăvară; Spania, Italia și Polonia vor urma. Roma, un oraș atât de vechi, dar mereu orientat spre viitor, a parcurs deja întregul drum: a trăit „momentul Radev” înaintea lui Radev însuși. Orașul unei perpetue instabilități politice i-a predat puterea Giorgiei Meloni, prim-ministrul care și-a încheiat parcursul de la colțurile politicii italiene, unde există o nostalgie deschisă și publică pentru Benito Mussolini, la a fi văzută ca lider hegemonic al dreptei tradiționale. Astăzi, stânga italiană vede instabilitatea ca singura sa șansă de a reveni la putere. Acestea sunt paradoxurile Europei zilelor noastre…

Traducerea Rador: Rodezia Costea